Cine ştie cunoaşte

Informaţia NU înseamnă cunoaştere.
Cunoaşterea vine din experienţa interiorizată şi individualizată.
Cunoaşterea vine din interior.
 

Despre suferinţă, pe foarte scurt

Cum ar spune fratele nostru Buddha, există suferinţă şi totul este suferinţă.

Evident, nimănui nu-i place să sufere (masochiştii să se abţină) şi mi-ar plăcea să vă scriu despre fericire şi iubire, însă trebuie să recunosc că fericirea ori starea de bine sunt excepţii, sunt insule în mijlocul oceanului de suferinţă, iar tocmai faptul că sunt efemere, trecătoare mă pune pe gânduri... Cum ar putea ceva trecător să reprezinte absolutul (una din caracteristicile absolutului este şi permanenţa, lipsa începutului şi a sfârşitului, eterna prezenţă)? Pe de altă parte, fiindcă suferinţa este întreruptă de efemere şi scurte stări de bine, treaba asta mă face sa sper că nu chiar totul este suferinţă, din moment ce nici ea nu pare să fie eternă... 

Deci fratele Buddha are din nou dreptate, există suferinţă, iar fratele din mine recunoaşte greşeala şi retractează: nu totul este suferinţă.

Acum că am stabilit caracterul temporar, dar de durată variabilă, al fericirii si al suferinţei, evident că deja avem un avantaj în lupta pentru fericire, căci, nu-i aşa?, mă repet, nimeni nu vrea să sufere. Nu mă credeti? Foarte bine, să vedem, deci şi dară, ce e suferinţa.

"Suferinţa nu e nimic altceva decât observatorul care judecă, rezistă, luptă cu şi încearcă să controleze experienţele care îi par dureroase, înfricoşătoare sau ameninţătoare. " (John Welwood)

Sunt un pic cam rapid? Nu-i bai, mă domolesc şi presimt că nu am zis încă nimic despre observator. Who ze blip is ze observer? 

Răspunsul simplu şi foarte pe scurt este că, precum Napoleon statul, observatorul suntem noi sau, mult mai precis, ideea/impresia despre cum că am fi noi, însă, în realitate, acest noi nu există, este doar impresia şi expresia amintită a unui lanţ de cauzalităţi, mireasma unei amintiri. (Dacă nu credeţi explicaţia despre observator, lăsaţi un comentariu şi o explic în altă (a/e/i/)postare)

Şi aici începe nebunia - Facem o mică paranteză pentru prietenii noştri rebeli si degrabă vărsători de neîncredere, prietenii creduli pot sări peste acest paragraf - Cum adică, eu nu sunt eu!? Fugi, dom'le, d'acilea cu prostiile astea, doară mă ştiu de atâta vreme, am fost la scoală, am făcut facultate, am nevastă, am copii, am o viaţă, dom'le, şi tu vii cu prostiile astea... E adevărat, însă, spune-mi, cine eşti tu? Iar răspunsul 'eu sunt eu' este o tautologie şi nu chiar răspunde la întrebare, sper că eşti conştient de tendinţa ta de a te eschiva...

Cum ar zice un prieten de-al nostru, Mipham, "orice îşi imaginează cineva, nu e niciodată exact aşa", ce ne facem, fraţilor? Păi, cum am ajuns aici? (Observaţi tendinţa de a răspunde la o întrebare cu o altă întrebare?) Am început să povestim despre suferinţă şi am ajuns la întrebarea “Cine sunt eu?”. Să fiu chiar eu problema?

Ok, mai dau cu un citat să văd dacă mă "presimţiţi" de la o poştă: 

"M: Ce consideri că nu-i în regulă cu mintea ta?

 V: Este agitată, neliniştită, lacomă de plăcut şi înfricoşată de neplăcut.

 M: Ce este rău în căutarea ei dupa plăcut şi în eschivarea de la neplăcut? Între malurile durerii şi plăcerii curge râul vieţii. Numai când mintea refuză să curgă odată cu viaţa şi se poticneşte de maluri, ea devine o problemă. Prin curgere odată cu viaţa eu înţeleg acceptare - lăsând să vină ce vine şi să treacă ce trece. " (V vine de la, nu, nu de la Vendetta, ci de la vizitator şi M de la Nisargadatta Maharaj)

Aşadar, de puteţi să citiţi blogul acesta, ştiţi să utilizati maşina calculatoare, iar de ştiţi, daţi dovadă de logică, revin, aşadar, atunci să ne explicăm "pe logică": suferinţa vine din comparare. 

Noi, cu toţii, ducem o imagine în căpşorul nostru minunat despre cum sunt/este sau ar trebui să fie lucrurile/realitatea (despre originea imaginii poate altădată). Ajungem apoi, prin intermediul simţurilor să ne creăm o imagine despre "realitatea exterioară" (un pic e amuzant, căci ne luăm prea tare în serios şi omitem că realitatea exterioară se naşte tot în interiorul căpşorului) şi următorul pas care se petrece (de obicei, se observă mai rar mecanismul) este să facem comparaţia dintre ceea ce este "în afara mea"(tocmai am stabilit că nu există momentan nimic în exterior, totul este o treabă de interior, pentru cei care nu mă crede citeşte paragraful următor următorului paragraf) cu ceea ce este "în interiorul meu" (unde interiorul meu este de facto şi musai adevărat - nu, e doar o impresie) şi ergo, rezultă o diferenţă mai mare sau mai mică, după puteri.

Altfel spus, ceea ce ar trebui să fie se opune celei ce este, deci se bat cap în cap două idei, ambele în cap. De aici şi dualitatea şi suferinţa care cresc proporţional cu adeziunea şi partizanatul faţă de una sau faţă de ambele idei.

Pentru cei care nu mă crede citeşte ce zice Trungpa, apoi Dhiravamsa, să nu zici ca te mint: 

"Când vedem un obiect, în primul moment are loc o percepţie subită care nu are nici o logică sau conceptualizare ataşată de ea; percepem doar acel lucru pe fond deschis. Apoi, imediat, începem să ne precipităm, încercând să-i adăugăm ceva, fie să-i găsim un nume, fie să găsim compartimente în care să-l localizăm şi să-l categorisim. Lucrurile se dezvoltă treptat pornind de aici."

 "Observându-ne gândurile şi emoţiile, putem vedea că fiecare din ele e condiţionată de altceva. Vezi ce fel de persoăna eşti, care sunt slăbiciunile, calităţile şi trăsăturile tale particulare, fără să-ţi spună altcineva aceste lucruri, fără să fii testat, interpretat sau diagnosticat. Poţi fi propriul tău analist privind în interiorul tău, observându-te în fiecare moment."

 Stabilirăm, astfel, că suferinţa îşi are cauza în dualitate, lucru pe care l-am fi aflat oricum dacă am fi pus mâna dracu' pe vreo carte să vedem ce mama procesului verbal se întâmplă cu şi în noi, la nivel fizic, mental/emoţional şi spiritual.

Şi cum fără plâns nu există râs şi fără linişte/pauză între două note muzicale nu există muzică (râsu-plânsu, unde-i tanda e şi manda şi unde-i manda e şi tanda ["tantra is mantra and mantra is tantra" zice unchiu' Satyananda] ), nu există problemă fără soluţie. Soluţiile sunt multiple şi cu multe aspecte, iar eu, în buna tradiţie a aruncării pisicii în curtea altora, mai citez:

"Spaţiul dintre două gânduri este esenţă. Dacă, însă, din acest spaţiu lipseşte prezenţa, devine ignoranţă şi trăim doar o lipsă a conştiinţei, aproape o inconştienţă. Dacă există prezenţă în acest spaţiu, atunci trăim dharmakaya." (Tenzin Wangyal)

"Nimicul despre care vorbim este un fapt experimentabil." (text tibetan) 

"Când oamenii privesc către spaţiul cerurilor şi invocă cerurile sau o putere despre care cred că se află acolo, ei invocă în realitate forţele din interiorul lor, care, fiind proiectate în afară, sunt vizualizate sau simţite drept ceruri sau spaţiu cosmic. Când contemplăm profunzimea şi albastrul misterios al cerului, contemplăm, de fapt, profunzimea fiinţei noastre interioare, a conştiinţei noastre misterioase, atotcuprinzătoare în puritatea ei primordială, nepătată: neîntinată de gânduri, nedivizată de discriminare, dorinţe şi aversiuni." (Lama Govinda)

Evident, problematica suferinţei este tratată aici mai puţin decât minimal şi mai incomplet decât parţial, însă mă bazez pe cooperarea şi discernământul dumneavoastră că veţi face să fiţi bine.

Armonie şi prosperitate, acum în eternitate!

Etapa viitoare jucăm în deplasare! (urare pentru prietenii microbişti)

PS: de citat am citit din:

1. Nisargadatta Maharaj, Eu sunt Acela. Dialoguri despre Absolut, Ed. Herald, Bucureşti 2011

2. John Welwood, Psihologia trezirii. Budismul, psihoterapia şi calea transformării personale şi spirituale, Ed. Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2006

3. şi restu' pe care vă invit să-i descoperiţi şi singuri.

Cum am ajuns eu un inginer prost

Ingineria presupune o facere de mai bine, iar cum facerea de bine nu ramane nepedepsita, daca nu vrei sa suferi, mai bine nu faci.
Karma, frate!